AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după războ. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.
În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era de etnie română.
Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadare Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial.
Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.
Ţările Europei Occidentale au devenit, în mare parte, membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul Rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis calea democratizării ţării. Războiul civil din China a continuat în timpul şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republici Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia şi Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influenţe, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croaţia şi Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).
Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.
La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.
Alte ţări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia,România, Tailanda şi Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forţelor Axei, e adevărat, prin constrângere.
Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie, într-un fel sau altul, la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elveţia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.
Controverse cu privire la data de începere a războiului
Cronologia evenimentelor (1937 – 1945) .

La 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing . În loc să se retragă rapid, aşa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanşându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinşi de rezistenţa îndârjită a chinezilor, forţele japoneze au comis atrocităţi nemaintâlnite până atunci împotriva civililor şi prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puţin de o lună.
În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei şi dezmembrarea Cehoslovaciei.
1939: Izbucnirea războiului în Europa :
Războiul a izbucnit în Polonia la 1 septembrie 1939. Franţa şi Anglia şi-au onorat obligaţiile ce le aveau faţă de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Şi Australia şi Noua Zeelandă au declarat război în aceeaşi zi, dar datorită diferenţelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).
Polonia, care reuşise doar o mobilizare parţială, având militarii echipaţi cu arme depăşite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor şi francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului şi tacticilor . Polonia a fost atacată din trei părţi, din Germania şi din Cehoslovacia ocupată. În conformitate cu înţelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roşie sovietică a invadat Polonia dispre răsărit la 17 septembrie,iar la 22 septembrie Polonia capitulează teritoriul său fiind împărţit între Germania şi URSS.guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei şi un număr de unităţi ale armatei poloneze. Ultimele unităţi poloneze au încetat rezistenţa la 6 octombrie. În ciuda alianţei care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia şi Franţa nu au întreprins acţiuni militare ofensive împotriva Germaniei, cu excepţia unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situaţie a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forţele poloneze au continuat să lupte împotriva forţelor Axei şi după ce ţara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privinţa a fost contribuţia remarcabilă a piloţilor polonezi în Bătălia Angliei.

Infanteria poloneză în timpul luptelor împotriva invaziei germane, septembrie 1939.
Uniunea Sovietică şi-a respectat angajamentele luate prin înţelegerile secrete al pactului Molotov-Ribbentrop şi nu i-au atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre duşmanii naturali ai sovieticilor, capitaliştii, se confirmă, aceştia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a ţării şi ucigând la Katyn pe toţi ofiţerii polonezi căzuţi prizonieri. În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.
RAZBOIUL DEVINE MONDIAL:
Forţele lui Hitler au invadat Iugoslavia şi Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis, fără nici o tragere de inimă, armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze şi să consolideze un front strategic sudic. Forţele aliate ale Axei au reuşit să-i împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost aduse din Africa de nord în Grecia pentru a face faţă noului atac, dar au eşuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă. La 20 mai 1941 a început Bătăli pentru Creta prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte şi a paraşutiştilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite, în această operaţiune, 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi şi britanici, nu toţi fiind echipaţi corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reuşit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-şi întărească poziţiile şi să-şi aprovizioneze rapid forţele. Aliaţii au decis, după o săptămână de lupte, că au fost aduse în insulă atât de multe trupe şi provizii germane, încât apărarea insulei nu mai era cu putinţă, 17.000 de soldaţi ai Commonwealthului trebuind să fie evacuaţi. Pe insulă au rămas, totuşi, 10.000 de luptători greci şi 500 de britanici, continuând lupta împotriva ocupanţilor germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morţi) din cei 14.000 de soldaţi care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost aşa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aeria. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani". Aliaţii au tras concluziile necesare din această invazie, şi anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de aviaţie. Aceste concluzii au fost folosite, mai târziu, în timpul debarcării din Normandia.

La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanşat Operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărare Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roşie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câştiga timp şi pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate şi mutate în zona Munţilor Urali şi în Siberia, în afara razei de acţiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au început atacul pe trei direcţii: spre nord, pentru capturarea oraşului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz şi a oraşului Stalingrad şi către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre oraşele-ţintă nu aveau doar o valoare strategică, dar şi una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condiţiile iernii ruseşti. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului şi unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaţilor împotriva Germaniei Naziste.
INTRAREA SUA IN RAZBOI:La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific. Forţele japoneze au înfrânt rezistenţa slabă a americanilor şi au devastat portul şi aerodromurile. În timpul atacului au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucişătoare şi 3 distrugătoare şi au fost avariate mai multe vase auxiliare. De asemenea, au fost distruse sau avariate 343 de avioane. Totuşi, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ţinte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanţi ale bazei şi şantierele navale nefiind atinse. Eşecul japonezilor în atingerea acestor ultime ţinte a fost considerat de mulţi istorici o eroare strategică de proporţii, pe termen lung pentru Imperiul Japonez.

În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei. Concomitent cu atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, a fost efectuat şi un atac asupra bazei aeriene americane din Filipine. Imediat după aceste atacuri, Japonia a invadat Filipinele şi coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo şi Burma. Aceste ultime atacuri aveau ca scop cucerirea câmpurilor petroliere din zonă, în special cele aparţinând Indiilor Olandeze. În câteva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Insula fortificată Singapore a fost cucerită în februarie 1942, primul ministru W. Churchill considerând pierderea acestei posesiuni una dintre cele mai umilitoare înfrângeri britanice din toate timpurile, armata japoneză fiind în inferioritate numerică (36000 contra 85000).
După atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat, la 11 decembrie 1941, război Statelor Unite, deşi, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit din 1940, nu era obligată să o facă.
Schimbarea cursului războiului: După victoria de la Stalingrad, Armata Roşie a lansat 8 ofensive de-a lungul iernii, care au dus, iniţial, la eliberarea unor teritorii sovietice. Datorită eforturilor continue, Armata Roşie a fost slăbită, iar germanii au recucerit zonele pierdute iniţial. În iulie, Wehrmachtul a lansat o ofensivă, amânată până în acel moment de mai multe ori, în zona Kursk. Intenţiile germanilor erau însă cunoscute de sovietici, care s-au pregătit corespunzător, astfel încât Bătălia de la Kursk s-a încheiat în nota generală a contraofensivei ruseşti, care i-a împins mult înapoi pe germani.

Invazia din Italia: Africa de nord, cucerită de curând, a fost folosită ca trambulină pentru invadarea Siciliei începută la 10 iulie 1943. În 25 iulie, Benito Mussolini a fost demis din funcţie de Regele Italiei, permiţând unui nou guvern să preia puterea. Aliaţii au invadat Italia continentală, la 3 septembrie 1943. Italia s-a predat în 8 septembrie, dar forţele germane au continuat să lupte. Aliaţii au avansat către nord, dar au fost opriţi, în timpul iernii, pe Linia Gustav, până când, au spart frontul german, iar Roma a fost eliberată la 5 iunie 1944.
Asia: (1943–45) Forţele australiene şi americane au dus o campanie prelungită pentru recucerirea insulelor Solomon, Noii Guinei şi Indiilor Olandeze de Răsărit, în timpul căreia au întâlnit una dintre cele mai îndârjite rezistenţe din timpul războiului. Filipinele au fost recucerite la sfârşitul anului 1944, Bătalia din Golful Leyte fiind considerată una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie. Ultima ofensivă importantă din zona de sud-vest a Pacificului a fost campania din Borneo, care a avut ca scop izolarea rămăşiţelor forţelor armate japoneze din Asia de sud-est şi eliberarea prizonierilor aliaţi de război. Submarinele şi avioanele aliate au atacat, de asemenea, vasele comerciale japoneze, lipsind astfel industria japoneză de materiile prime pentru care Imperiul Nipon pornise războiul şi fără de care nu putea să-l continue.

INCEPUTUL SFARSITULUI:În "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliaţii occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forţe care au atacat au fost paraşutiştii americani, canadieni şi britanici, care au deschis "al doilea front împotriva germanilor". Aliaţii au suferit pierderi grele în timpul debarcării de pe plajele Normandiei.

SFARSITUL RAZBOIULUI:Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin şi Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinţei de la Ialta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înfiinţarea ONU, formarea statelor naţionale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetăţenilor sovietici şi atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roşie, (inclusiv cei 78.556 soldaţi ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului la 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în oraşul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriene în tot acest timp. Cei mai importanţi lideri nazişti fuseseră ucişi în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viaţă şi sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile miliţiilor Volkssturm.
Când această ultimă încercare a eşuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-şi că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldaţi pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler şi statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, unde, la 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soţia sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit şeful guvernului german şi a trimis repede un reprezentant la Reims, în Franţa, pentru a semna o capitulare necondiţionată cu Aliaţii. Generalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai, ale cărei prevederi au intrat în vigoare la 8 mai. Sovieticii au avut pretenţia ca actul de capitulare să fie semnat şi la sediul statului major al forţelor sovietice. Acest lucru s-a întâmplat la 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. Acesta este motivul pentru care aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a săbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.
Japonia semnează capitularea oficială la bordul navei de luptă USS Missouri, în Golful Tokyo
SUA au cucerit mai multe insule, aşa cum au fost Iwo Jima şi Okinawa şi a făcut ca principalele insule japoneze să se afle în raza de acţiune a crucişătoarelor şi portavioanelor americane. Printre multe alte zeci de oraşe japoneze, Tokyo a fost bombardat cu bombe incendiare şi doar în primul atac au murit până la 90.000 de oameni, în timp ce incendiile răvăşeau toată capitala. Marile pierderi de vieţi omeneşti au fost atribuite densităţii mari a populaţiei în zonele industriale, precum şi materialelor inflamabile din care erau ridicate, în mod obişnuit, construcţiile în acele vremuri. În plus, porturile şi principalele căi fluviale erau minate din aer prin Operaţiunea Foametea, care a distrus logistica acestei naţiuni insulare.

Mai târziu, la 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra oraşului Hiroshima, practic stergându-l de pe suprafaţa pământului. La 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, aşa cum fusese stabilit la Ialta, şi a lansat o invazie la scară largă a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operaţiunea Furtuna de August). Pe 9 august, bombardierul B-29 "Bock's Car" pilotat de maiorul Charles Sweeney, a aruncat a doua bombă nucleară americană asupra oraşului Nagasaki. Folosirea celor două bombe atomice i-au permis Împăratului Japoniei să ocolească guvernul în funcţie şi să acţioneze pentru încheierea războiului. Intrarea Uniunii Sovietice în război a avut, de asemenea, un rol în această hotărâre, dar în discursul său la radioul nipon, împăratul nu a menţionat această invazie printre motivele care ar fi dus la capitularea Japoniei. Japonia a capitulat necondiţionat la 15 august 1945, semnând actele de capitulare pe septembrie 1945 la bordul vasului de luptă USS Missouri, în Golful Tokyo. Capitularea Japoniei în faţa Statelor Unite nu a însemnat încheierea oficială a războiului şi cu Uniunea Sovietică, cu care Imperiul Nipon nu a semnat nici până în ziua de azi un tratat de pace. În ultimele zile ale războiului, URSS a ocupat partea de sud a insulelor Kurile, o zonă deţinută până în acel moment de japonezi şi revendicate şi de sovietici. S-au făcut numeroase eforturi pentru semnarea unor acorduri de pace, dar, în mod oficial, starea de război dintre cele două naţiuni continuă să existe.