republica moldova+romania=ROMANIA ?

În măsura în care prima Republică Democratică Moldovenească s-a unit cu România la data de 9 aprilie 1918, se poate vorbi despre o mişcare pentru re-unificarea României cu Republica Moldova, aceasta fiind iniţiată în ambele ţări la începutul anilor 90, după ce Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică însă, nu recunoaşte această unire şi încă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, făureşte în Regiunea autonomă Moldovenească din Ucraina, pe malul stâng al Nistrului, o identitate etnică moldovenească diferită de cea română, aceasta din urmă fiind asociată cu „opresorii capitalişti”. După al doilea război mondial, deşi România devenise şi ea comunistă, Uniunea Sovietică a continuat promovarea acestei identităţi moldoveneşti, pentru a justifica anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
Politica oficială sovietică a susţinut de la început ideea conform căreia ar exista o limbă română şi o alta, distinctă, moldovenească, iar pentru a evidenţia „diferenţele” dintre ele, moldoveneasca era scrisă folosind un alfabet chirilic special (alfabetul moldovenesc) derivat din alfabetul rus - spre deosebire de cel român, scris în alfabet latin, şi spre deosebire de cel greco-slavon vechi, folosit înainte de 1859 în ţările române.
În septembrie 1989, parlamentul Republicii Moldova a declarat limba moldovenească drept limbă oficială şi a declarat existenţa unei „identităţi lingvistice Moldo-Româneşti”, conform datelor ştiinţifice care consideră că atâta vreme cât două popoare se pot înţelege spontan şi în întregime fără să aibă nevoie de un traducător, ele vorbesc aceeaşi limbă.
Pe 6 mai 1990, România şi Republica Moldova au eliminat resctricţiile privind călătoria între cele două state şi sute de mii de persoane au trecut râul Prut care marchează graniţa dintre cele două state.

Până recent, unirea României cu Moldova a fost considerată improbabilă, din cauza unei lipse de interes din partea ambelor ţări. În România, deşi majoritatea partidelor politice au sprijinit conceptul, cel puţin teoretic, unirea ar reprezenta cel mai probabil o povară pentru economia tarii, deoarece Moldova este în prezent cea mai săracă ţară din Europa. În plus, începând cu 2007România s-a alăturat Uniunii Europene, şi, deşi a sprijinit Moldova în politica sa externă, mulţi analişti politici dispută pregătirea politică a Moldovei, şi faptul că ar fi progresat suficient pentru unificare.
Din raţiuni politice, o eventuală unificare nu ar cuprinde decât acea parte a Moldovei aflată la vest de râul Nistru, deoarece Transnistria, aflată de cealaltă parte a fluviului, refuză să facă parte din statul român. Pe de altă parte, oficialii transnistreni admit cauza unirii Moldovei cu România, atâta timp cât Transnistria nu e inclusă.
În perioada de dinainte de 2005, doar Mişcarea Unionistă din Republica Moldova şi Partidul Popular Creştin Democrat au sprijinit activ unificarea. Însă, poziţia Creştin-Democraţilor a devenit nesigură după colaborarea acestora, începând din 2005, cu Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Datorită acestei schimbări în politica Republicii Moldova, a fost creat Partidul Naţional Liberal (similar partidului cu acelaşi nume din România), care susţine cauza uniunii dintre România şi Republica Moldova şi a integrării în UE.

Harta reunificării României cu Moldova într-un singur stat: aşa numitul plan „Belkovski” (o uniune politica Româno-Moldoveana excluzând Transnistria).
Cu toate aceastea, discuţiile cu privire la unificare sunt în creştere după cum poate fi observat din diferite articole din presă şi forumurile de pe internet din ambele ţări.
În 2004, publicaţia română Ziua a publicat o serie de articole în care un diplomat rus susţinea un plan care afirma că ar fi susţinut de Vladimir Putin şi prin care se sprijinea unirea Moldovei cu România în schimbul recunoaşterii de către România a independenţei Transnistriei. Preşedintele rus, Putin, nu a confirmat sau infirmat aceste afirmaţii. Jurnaliştii români, însă, au considerat false aceste articole, întrucât nu se specifica nimic legat de situaţia oraşului Tighina aflat sub controlul auto-proclamatelor autorităţi din Transnistria şi nu explica cum ar putea convinge Rusia un stat independent - Republica Moldova - să accepte această uniune.
În ianuarie 2006, preşedintele României, Traian Băsescu şi-a declarat public susţinerea puternică pentru integrarea Republicii Moldova în UE, afirmând că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”.
Conform sondajelor din martie 2006, 51% din populaţia României sprijină uniunea cu Republica Moldova, iar 27% sunt împotrivă. Dintre partizanii uniunii, 28% sprijină uniunea, incluzând Transnistria, iar 16% fără Transnistria.
Potrivit sondajelor din noiembrie 2006, 48% din locuitorii Republicii Moldova doresc să devină cetăţeni români, iar 46% nu sunt interesaţi de acest lucru.
În iulie 2006, preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că a făcut o propunere preşedintelui moldovean, Vladimir Voronin, astfel încât să adere ambele ţări la UE împreună. Această ofertă, a fost refuzată de către Voronin, iar Băsescu a declarat în continuare că va respecta această decizie a Republicii Moldova, iar România va ajuta Moldova să-şi găsească drumul său pentru integrarea în UE.
Pe parcursul anului 2006, mişcarea unionistă a câştigat teren, subiectul fiind mult mai discutat în ziarele din România, iar peste 100.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova au cerut paşapoarte româneşti doar în august şi septembrie 2006. Un articol în publicaţia Cotidianul, care estima costul unificării la 30-35 miliarde de dolari a provocat un val de reacţii negative în publicaţii precum Ziua sau unele publicaţii din Republica Moldova - Timpul şi Jurnal de Chişinău , care acuzau Cotidianul de exagerarea costurilor şi limitarea uniunii doar la dimensiunea materială. La finalul anului 2006, în lunile noiembrie şi decembrie, a existat o explozie de cereri de obţinere a cetăţeniei române, din partea cetăţenilor Republicii Moldova, consulatul României nemaifăcând faţă la numărul de cereri.
În urma declarării independenţei Kosovare, ziarul moscovit Pravda a publicat un articol care exprimă îngrijorarea Rusiei pentru posibila unificare a Republicii Moldova cu România, în contextul precedentului Kosovo. Mai mult, ziarul estimează poziţia Moscovei astfel: „astăzi pentru Moscova este mai importanta o altă problemă: să nu admită anexarea fostei Basarabii de către România”. Această declaraţie se încadrează în ansamblul manifestărilor politice, diplomatice şi militare ale luptei de influenţă, în jurul Mării Negre, între Federaţia Rusă şi OTAN-ul împreună cu Uniunea Europeană, luptă care se desfăşoară şi în Ucraina ("revoluţia portocalie") sau în Georgia (conflictul din Abhazia şi Osetia de Sud). În acest context, mişcarea pentru reunificarea României cu Moldova se situează geopolitic în rândul fenomenelor pe care strategii OTAN-ului le definesc ca un containment ("îngrădire") al influenţei Rusiei, în timp ce politica Transnistriei şi a forţelor care, în Republica Moldova, se opun reunificării, se situează în rândul fenomenelor care manifestă şi susţin influenţa Rusă, pe care se şi bazează.

Până recent, unirea României cu Moldova a fost considerată improbabilă, din cauza unei lipse de interes din partea ambelor ţări. În România, deşi majoritatea partidelor politice au sprijinit conceptul, cel puţin teoretic, unirea ar reprezenta cel mai probabil o povară pentru economia ţării, deoarece Moldova este în prezent cea mai săracă ţară din Europa. În plus, începând cu 2007 România s-a alăturat Uniunii Europene, şi, deşi a sprijinit Moldova în politica sa externă, mulţi analişti politici dispută pregătirea politică a Moldovei, şi faptul că ar fi progresat suficient pentru unificare.
Din raţiuni politice, o eventuală unificare nu ar cuprinde decât acea parte a Moldovei aflată la vest de râul Nistru, deoarece Transnistria, aflată de cealaltă parte a fluviului, refuză să facă parte din statul român. Pe de altă parte, oficialii transnistreni admit cauza unirii Moldovei cu România, atâta timp cât Transnistria nu e inclusă.
În perioada de dinainte de 2005, doar Mişcarea Unionistă din Republica Moldova şi Partidul Popular Creştin Democrat au sprijinit activ unificarea. Însă, poziţia Creştin-Democraţilor a devenit nesigură după colaborarea acestora, începând din 2005, cu Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Datorită acestei schimbări în politica Republicii Moldova, a fost creat Partidul Naţional Liberal (similar partidului cu acelaşi nume din România), care susţine cauza uniunii dintre România şi Republica Moldova şi a integrării în UE.
Harta reunificării României cu Moldova într-un singur stat: aşa numitul plan „Belkovski” (o uniune politica Româno-Moldoveana excluzând Transnistria).
Cu toate aceastea, discuţiile cu privire la unificare sunt în creştere după cum poate fi observat din diferite articole din presă şi forumurile de pe internet din ambele ţări.
În 2004, publicaţia română Ziua a publicat o serie de articole în care un diplomat rus susţinea un plan care afirma că ar fi susţinut de Vladimir Putin şi prin care se sprijinea unirea Moldovei cu România în schimbul recunoaşterii de către România a independenţei Transnistriei. Preşedintele rus, Putin, nu a confirmat sau infirmat aceste afirmaţii. Jurnaliştii români, însă, au considerat false aceste articole, întrucât nu se specifica nimic legat de situaţia oraşului Tighina aflat sub controlul auto-proclamatelor autorităţi din Transnistria şi nu explica cum ar putea convinge Rusia un stat independent - Republica Moldova - să accepte această uniune.
În ianuarie 2006, preşedintele României, Traian Băsescu şi-a declarat public susţinerea puternică pentru integrarea Republicii Moldova în UE, afirmând că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”.
Conform sondajelor din martie 2006, 51% din populaţia României sprijină uniunea cu Republica Moldova, iar 27% sunt împotrivă. Dintre partizanii uniunii, 28% sprijină uniunea, incluzând Transnistria, iar 16% fără Transnistria.
Potrivit sondajelor din noiembrie 2006, 48% din locuitorii Republicii Moldova doresc să devină cetăţeni români, iar 46% nu sunt interesaţi de acest lucru.
În iulie 2006, preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că a făcut o propunere preşedintelui moldovean, Vladimir Voronin, astfel încât să adere ambele ţări la UE împreună. Această ofertă, a fost refuzată de către Voronin, iar Băsescu a declarat în continuare că va respecta această decizie a Republicii Moldova, iar România va ajuta Moldova să-şi găsească drumul său pentru integrarea în UE.
Pe parcursul anului 2006, mişcarea unionistă a câştigat teren, subiectul fiind mult mai discutat în ziarele din România, iar peste 100.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova au cerut paşapoarte româneşti doar în august şi septembrie 2006. Un articol în publicaţia Cotidianul , care estima costul unificării la 30-35 miliarde de dolari a provocat un val de reacţii negative în publicaţii precum Ziua sau unele publicaţii din Republica Moldova - Timpul şi Jurnal de Chişinău [15], care acuzau Cotidianul de exagerarea costurilor şi limitarea uniunii doar la dimensiunea materială. La finalul anului 2006, în lunile noiembrie şi decembrie, a existat o explozie de cereri de obţinere a cetăţeniei române, din partea cetăţenilor Republicii Moldova, consulatul României nemaifăcând faţă la numărul de cereri.

În urma declarării independenţei Kosovare, ziarul moscovit Pravda a publicat un articol care exprimă îngrijorarea Rusiei pentru posibila unificare a Republicii Moldova cu România, în contextul precedentului Kosovo. Mai mult, ziarul estimează poziţia Moscovei astfel: „astăzi pentru Moscova este mai importanta o altă problemă: să nu admită anexarea fostei Basarabii de către România”. Această declaraţie se încadrează în ansamblul manifestărilor politice, diplomatice şi militare ale luptei de influenţă, în jurul Mării Negre, între Federaţia Rusă şi OTAN-ul împreună cu Uniunea Europeană, luptă care se desfăşoară şi în Ucraina ("revoluţia portocalie") sau în Georgia(conflictul din Abhazia şi Osetia de Sud). În acest context, mişcarea pentru reunificarea României cu Moldova se situează geopolitic în rândul fenomenelor pe care strategii OTAN-ului le definesc ca un containment ("îngrădire") al influenţei Rusiei, în timp ce politica Transnistriei şi a forţelor care, în Republica Moldova, se opun reunificării, se situează în rândul fenomenelor care manifestă şi susţin influenţa Rusă, pe care se şi bazează.

11 SEPTEMBRIE 2001

Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigaşe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11 septembrie 2001. În dimineaţa acelei zile, 19 terorişti Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri.[1][2] Teroriştii au preluat controlul avioanelor, prăbuşind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, omorând toate persoanele de la bord şi mulţi alţi oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbuşit în decurs de două ore, distrugând şi avariind şi alte clădiri din jur. Teroriştii au prăbuşit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbuşit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri şi membrii echipajului au încercat să recâştige controlul avionului, pe care teroriştii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supravieţuitori ai zborurilor.
În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriştii.[3][4] Majoritatea covârşitoare ale celor morţi erau civili, inclusiv cetăţeni din 90 de ţări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puţin a unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbuşirii World Trade Center.[5] Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea terorişti al-Qaeda, şi adoptând legea USA PATRIOT Act. Multe alte ţări şi-au întărit şi ele legislaţia antiteroristă şi au extins puterile forţelor de aplicare a legii. Unele burse americane de acţiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, şi au anunţat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile transporturilor aeriene şi de asigurări. Distrugerea spaţiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower Manhattan.
Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar Monumentul Pentagonui a fost construit în acel loc. Procesul de reconstrucţie a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade Center este în construcţie şi, cu o înălţime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va deveni una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord. Iniţial, se dorea să se mai construiască încă trei turnuri între 2007 şi 2012 în zonă.În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece terorişti au deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către San Francisco şi Los Angeles de la Boston, Newark, şi Washington, D.C. (Aeroportul Internaţional Dulles Washington).[1] La 8:46 a.m., zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbuşit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m.[6][7] Un alt grup de terorişti a condus zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon la ora 9:37 a.m.[8] Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui ţintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite fie Casa Albă, s-a prăbuşit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au intrat în luptă cu teroriştii.[9][10]
În timpul deturnării avioanelor, teroriştii au folosit armele pentru a înjunghia şi/sau ucide piloţii de avion, stewarzi şi pasageri. De la pasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuţite pentru a înjunghia stewarzi şi, în cel puţin un caz, un pasager, în timpul a două dintre deturnări.[11][12] Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie şi unele telefoane mobile,[13][14] şi au dat detalii, inclusiv că mai mulţi terorişti erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene, şi că unii oameni de la bord au fost înjunghiaţi.[15][16][17][18] Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre terorişti cumpăraseră unelte multifuncţionale de mână Leatherman.[19] Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 şi pasageri din zborul 93 au spus că teroriştii au bombe, dar unul dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la locul prăbuşirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai probabil bombele erau false.[11]
În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul şi pasagerii au încercat să preia controlul avionului de la terorişti după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbuşiseră în clădiri în aceeaşi dimineaţă.[20] Conform stenogramei discuţiilor din zborul 93, unul dintre terorişti a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că aveau să piardă controlul avionului în faţa pasagerilor.[21] La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbuşit pe un câmp de lângă satul Shanksville din oraşul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 UTC). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la al Jazeera, că ţinta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.[22]
Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbuşit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor.[23] Turnul de sud (WTC 2) s-a prăbuşit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines 175.[23] Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbuşit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute.[23] La prăbuşirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fost compromisă şi mai mult de incendii, şi clădirea s-a prăbuşit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.[24]
Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizaţiile de presă şi printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internaţional civil a fost oprit şi nu s-a mai permis aterizarea pe pământ american timp de trei zile.[25] Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din drum, fie redirecţionate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis ştiri neconfirmate şi adesea contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o maşină-capcană fusese detonată la sediul Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C.[26] La scurt timp după prima relatare a prăbuşirii de la Pentagon, CNN şi alte instituţii media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall.[27] O altă relatare care a ajuns pe liniile AP era cea că un avion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit şi ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor şi a aterizat în siguranţă în Cleveland Ohio.

VICTIME :2.993 de oameni şi-au pierdut viaţa, inclusiv cei 19 terorişti: 246 în cele patru avioane (din care nu a supravieţuit nimeni), 2.603 în New York în clădiri şi la sol, şi 125 la Pentagon.[36][37] Încă 24 de persoane rămân încă date dispărute.[29] Toţi morţii din atacuri au fost civili, cu excepţia a 55 de militari care au murit la Pentagon.[38] Peste 90 de ţări şi-au pierdut cetăţeni în atacurile de la World Trade Center.[39] În 2007, instituţia de medicină legală din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista victimelor atacurilor din 11 septembrie. Dunn-Jones a murit la cinci luni după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf în timpul prăbuşirii World Trade Center.[40]
NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în momentul atacurilor, iar statisticile autorităţii portuare din New York şi New Jersey arată că 14.154 de persoane erau de regulă în Turnurile Gemene înainte de 8:45 a.m.[41][42] Marea majoritate a celor de sub zona de impact au fost evactuaţi în siguranţă, împreună cu 18 persoane aflate în zona de impact din turnul de sud.[43] 1.366 de oameni aflaţi la etajele de impact sau deasupra acestora au murit în Turnul de Nord.[44] Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire şi au murit după ce s-a prăbuşit turnul.[45] 600 de oameni au murit imediat sau au fost prinşi sub dărâmăturile Turnului de Sud.[44]
Cel puţin 200 de oameni au murit după ce au sărit din turnurile în flăcări (cum arată şi fotografia „The Falling Man”), căzând pe străzi şi pe acoperişurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt.[46] Unii din cei care se aflau în fiecare turn deasupra punctului de impact s-au dus spre acoperiş în speranţa de a fi salvaţi cu elicopterul, dar uşile de acces pe acoperiş erau încuiate. Nu a existat niciun plan pentru salvarea cu elicopterul, şi la 11 septembrie, fumul gros şi căldura intensă ar fi împiedicat orice elicopter să efectueze operaţiuni de salvare.

AL QAEDA:Originile al-Qaeda pot fi găsite în 1979 când URSS a invadat Afganistanul. La scurt timp după invazie, Osama bin Laden a călătorit în Afganistan unde, cu ajutor din partea guvernului american,[85] a ajutata la organizarea mujahedinilor arabi şi a înfiinţat organizaţia Maktab al-Khidamat (MAK) de rezistentă antisovietică. În 1989, când armata sovietică s-a retras, MAK s-a transformat într-o „forţă de reacţie rapidă” într-un jihad împotriva tuturor guvernelor din lumea musulmană. Sub conducerea lui Ayman al-Zawahiri, Osama bin Laden s-a radicalizat.[86] În 1996, bin Laden a publicat primul fatwā, prin care cerea soldaţilor americani să părăsească Arabia Saudită.[87]
Într-un al doilea fatwā din 1998, bin Laden şi-a anunţat obiecţiile faţă de politica externă a Statelor Unite faţă de Israel, precum şi faţă de prezenţa continuată a trupelor americane în Arabia Saudită după Războiul din Golf.[88] Bin Laden s-a folosit de texte islamice pentru a instiga la violenţă împotriva armatei şi cetăţenilor SUA până la satisfacerea cerinţelor lor, spunând că „ulema au fost de acord întotdeauna de-a lungul istoriei islamice că jihad este o datorie individuală dacă duşmanul distruge ţările musulmane.

OSAMA BIN LADEN:Declararea de către Osama bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite, şi fatwā semnat de bin Laden şi apelurile altora din 1998 pentru uciderea de civili americani au fost văzute de anchetatori ca dovezi ale motivaţiei sale de a comite asemenea acte.[101]
Bin Laden a negat iniţial, dar a recunoscut ulterior, implicarea în incident.[2][102] La 16 septembrie 2001, bin Laden a negat orice implicare în atacuri citind o declaraţie difuzată de postul de televiziune Al Jazeera din Qatar: „Repet că nu am efectuat acest act, care pare să fi fost comis de indivizi cu propriile lor motivaţii.”[103] Această negare a fost preluată apoi şi de televiziunile americane şi din toată lumea.
În noiembrie 2001, forţele americane au recuperat o casetă video dintr-o casă distrusă din Jalalabad, Afganistan, în care Osama bin Laden vorbeşte cu Khaled al-Harbi. Pe casetă, bin Laden recunoaşte că ştia de atacuri dinainte.[104] Caseta a fost difuzată la mai multe televiziuni de ştiri după 13 decembrie 2001. Apariţia sa distorsionată pe casetă a fost atribuită erorilor de transfer.[105]
La 27 decembrie 2001, a fost publicată o a doua casetă cu bin Laden. În aceasta, el spunea: „Terorismul împotriva Americii merită laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forţa America să nu mai susţină Israelul, care ne omoară oamenii”, dar nu a recunoscut pe aceasta responsabilitatea pentru atacuri.[106]
La scurt timp după alegerile prezidenţiale din SUA din 2004, într-o declaraţie înregistrată pe casetă, bin Laden a recunoscut public implicarea al-Qaeda în atacurile asupra SUA şi a recunoscut legătura directă dintre el şi atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece „noi suntem liberi...şi vrem să recâştigăm libertatea naţiunii noastre. Fiindcă voi ne subminaţi securitatea noastră, şi noi v-o subminăm pe a voastră.”[107] Osama bin Laden spune că el personal i-a condus pe cei 19 terorişti.[108] Pe casetă, el mai spune: „Am căzut de acord cu comandantul general Muhammad Atta, Allah să-l miluiască, ca toate operaţiunile să se desfăşoare în 20 de minute, înainte ca Bush şi administraţia lui să poată afla.”[102] O altă casetă obţinută de Al Jazeera în septembrie 2006 îl prezintă pe Osama bin Laden împreună cu Ramzi Binalshibh, şi cu doi dintre terorişti, Hamza al-Ghamdi şi Wail al-Shehri, făcând pregătiri pentru atacuri.